Poezie de la 14-15 ani.
I
Crescuse muntele din mare
Înalt,impunător
Și pentru-a se feri de soare
Se-nconjurase-n nor.
Păduri adânci,întunecate
L-acopereau de mult
Și văi abrupte, stânci înalte
Erau de netrecut,
La poale, valuri nemiloase
Îl biciuiau mereu,
Iar cețurile negre, groase,
Umpleau aerul greu..
În ăst decor, săpată-n stâncă,
În veacuri ce s-au stins,
Era o peșteră adâncă
Stăpână pe abis.
În astă gaură în munte
Mișu , stăpân, dormea
Și tremurau stâncile mute
Când Mișu sforăia!
Căci era Mișu cel mai mare
Dintre semenii lui,
Și când privea-ncruntat în zare
Cu ochii lui căprui
De frică se oprea și vântul
Și ploaia, deodat`
Și-l ascultau rostind cuvântul,
Porunca ce-ar fi dat.
N-aveau acum motiv de teamă
Căci Mișu dormea dus
Visând acum, de bună-seamă
Războaie ce s-au scurs…
Însă voinic era și-acuma
Deși de mult bătrân..
Căci noaptea neagră-i era muma
Iar tatăl – un nebun,
Un vrăjitor ce-l zămislise
Din lac neînceput
Iar când lumina se ivise
Era deja născut.
Deodată, timpul se oprește!
Și ploaia a-ncetat
Căci Mișu parcă se trezește
Și stă îngândurat.
Se-anunță parcă dimineața
Vântul adie – ușor,
Se-mprăștie încet și ceața
Urcând spre negrul nor.
În peștera ce-i e odaie
Își spune Mișu : ,,Las` ,
Întins pe patul meu de paie
Mai lenevesc un ceas”
II
,, Trezește-te odată, fiară,
Ești leneș și bătrân
Vrei să-ți repet a mia oară?
Și te mai crezi stăpân? ”
Mișu deschise-un ochi agale
Și către ea privi:
Cea mai frumoasă-ntre fecioare
Cum alta n-a mai fi!
Cu pletele curgând în valuri
Pe umerii de nea,
Lucind ca cel mai curat aur
Ca razele de stea!
Și gura roșă ca de sânge
Și în obraji bujori,
Că de-o privești inima-ți frânge
Și pentru ea te-omori..
Dar ochii ! negrii precum cerul
În noaptea cea mai grea
Ascund–năuntru lor misterul…
Cât de frumoasă–i ea!
Și – acuma era mânioasă
Și-n ochi avea văpăi.
..Mișu atunci convins se lasă
Și se-aruncă în văi…
Iar dedesupt marea mugește
De vânt neostenit
Și-o stâncă îl ademenește
Cu piscul ascuțit.
Dar când s-apropie pământul
Cu piscurile tari,
Mișu îmbrățișează vântul
Cu aripile mari.
Apoi zburând ca o furtună
Cu aripe de-argint
Tot norul negru îl adună
Lumină dăruind.
Iar soarele vesel străluce
Pe solzii-ntunecați
Mișu coboară și se duce
Spre codrii cei înalți -
Acolo, jos, în poieniță,
Se spală la izvor,
Apoi se-ntoarce la domniță
Deasupra codrilor.
În peștera ascunsă-n munte
Se știa Mișu domn.
Strânsese-acolo comori multe
În viața-i de dragon!
Căci toți dragonii strâng avere
Și aur și argint
Pentru dragoni nu e plăcere
Ca aurul sclipind.
Dar cea mai mare-ntre comoare
Rubinul prețios
Era prințesa visătoare
Cu părul ei frumos!
Orice dragon și-are destinul
Să strângă bogății
Să umple cu comori căminul,
Zeci, sute, poate mii..
Zgârciți cu-această strălucire
Comoara și-o păzesc
Și-ntr-un târziu duc la-mplinire
Destinul dragonesc
Răpind o tânără fecioară
Cu păr de-aur curat;
Și-aceasta le e lor comoară -
Destinul de urmat.
Şi cavalerii vin călare
Pe cai înaripaţi,
Ca pe dragoni să îi omoare
Să fie-apoi bogaţi!
Şi pe prinţese să le ceară,
Să urce pe-armăsar,
Ca să le ducă-n câte-o ţară
C-aşa-i povestea doar.
Numai că Mişu-mbătrânise
Şi el sta încurcat
Pentru prinţesă nu venise
Vre-un prinţ cu braţ armat.
Şi de venea vreunu `ntr-o doară,
Să vină, la ce bun?
Că-n loc de flăcări,doar pe-o nară
Scotea un pic de fum.
Şi colţii lui cei ca oţelul
Căzuseră demult
Pe lângă asta, bătrânelul
Era şi-un pic cam surd..
Sătul era şi de fecioară!
O fi frumoasă ea!
Dar turuie de parcă-i moară
Despre menirea sa:
,,Aşteaptă tu să vină prinţul,
Pe cal înaripat
Atunci ai să-ţi găseşti sfârşitul,
Eu voi pleca îndat’!”
Dragonul o privea atunce
Cu aerul duios,
Cum tot vorbea cu glasul dulce
De prinţul ei frumos.
Trăise-atâta cu-astă fată
Având grijă de ea,
Că o privea precum un tată
Priveşte fiica sa.
Şi tot mereu privea în zare
Mereu, mai încruntat
Să-i vină ginere călare
Pe cal înaripat.
Şi mai făcea timpul să zboare
Spunând fetei poveşti
În care el, dragonul, moare
De săbii-mpărăteşti
Iar ea mereu mai răsfăţată
De ,,tatăl’’ grijuliu
Îi făcea solzii să albească
Cu mult mai timpuriu
III
Dar iată că în ziua-aceasta
Când Mişu-a hotărât
Să lumineze-n soare creasta
Muntelui mohorât,
Călare pe un cal ca neaua,
Cercând al lui noroc,
Vine un prinţ! De-argint e zaua!
Şi spada-i e de foc!
Se sperie un pic dragonul
Când vede la hotar
Cât de puternic pare omul
Ce-i fi-va adversar!
Trecură doar câteva clipe
Când calul înstelat
Lasă încet a lui aripe
Cu mândru nechezat.
Printul sari, isi scoase spada
Din teaca strălucind!
Iară veşmântu-i ca zăpada
Şi zaua de argint!
E prinţul! Vai! Prinţesa strigă
Şi leşină pe loc.
Prinţul spre Mişu se repede
Cu spada lui de foc.
Dar Mişu, ca în tinereţe,
Se mişcă repejor:
Cu gheara rupe frumuseţe
De spadă din cotor.
,,Un’ te grăbeşti, voinice dragă,
Spre moarte te repezi?
Pricepi că nu am chef de sfadă?
Atât nu poţi să vezi?’’
,,Păi, nu-ţi aperi comoara oare?
Fecioara ce-ai furat?’’
,,Fecioară e între fecioare,
Dar m-am cam săturat
Să-mi povestească-ntreaga ziuă
Că ai să vii pe-aici.
De veacuri bate apa-n piuă,
Tu ai păzi-o, zici?’’
Prinţu-l privi aşa-ntr-o doara
Cu-n aer gânditor:
,,Eu n-am venit pentru fecioară
Şi nici să te omor,
Ci înspre marea mea mirare
Când astăzi m-am trezit
Am văzut cum lucea în soare
Un munte de granit’’
,,Păi şi nu vrei să iei fecioara?’’
,,N-o iau, că-s însurat
Şi nici nu-mi trebuie comoara
Că-s rege şi-s bogat”.
Şi-aşa de rău îmi pare-acuma
Nevastă că mi-am luat,
Că despre-a mea aud întruna
Că-i place alt bărbat,
Şi-apoi îs tânăr şi nu-mi place
Să zac într-un castel
Ce pe deasupra se preface
Încet, într-un bordel…’’
Atunci gândi Mişu o clipă
Se hotărî ce vrea
Şi luând pe prinţ sub o aripă
Îi şuşoti ceva.
IV
În muntele crescut din mare,
În veacuri ce s-au stins,
Era o peşteră sub soare
Stăpână pe abis.
Şi-acolo stau două prinţese
Frumoase precum flori!
Şi şuşotesc secrete dese
Ascunse-ntre comori..
V
Plutind în zarea mărginită
Departe de castel,
Voinicii noştrii se prezintă:
-Sunt Mişu.
-Sunt Costel.