Batranul statea pe veranda casei albe, admirand multumit gradina cocheta asternuta ca un covor plin de culori in fata casei in care isi petrecuse ultima jumatate de veac. In fata, stejarul trona majestuos covorul de flori, iar cracile groase adaposteau un cor intreg de pasari, care salutau vesele aparitia soarelui in dimineata aceea plina de culoare. Batranul isi aprinse din nou pipa cu un chibrit care lua foc cu un sfarait molcom, parca in ton cu zambetul sculptat pe fata batranului, un zambet cald, ramas acolo inca din tinerete, de cand terminase de construit casa. Era mandru batranul de casa pe care o construise cu propriile maini, pe vremea cand se saturase de colindat lumea si se hotari sa se aseze si el undeva. O construise direct pe nisip, din lemn adus din padurea de departe, dinspre miaza-noapte, la cateva ore de mers pe jos. Mergea in fiecare zi dupa lemne pe care le cara cu bratul, insotit numai de visele in care casa ii aparea majestuoasa, parca privindu-l cu ferestrele largi indreptate spre mare. O construise direct pe plaja, in locul ala uitat de lume, in care parea ca nimic nu creste, desi la cateva ore spre nord gaseai padurea intunecata, de nepatruns, in timp ce chiar din locul unde el se apucase de construit crestea un munte inalt, in spatele caruia soarele disparea.
O construise exact cum ii aparea in vis. Inalta, impunatoare, indreptata cu fata spre marea albastra cu reflexii turcoaz si inspumata ca laptele, pentru ca soarele sa il trezeasca in fiecare dimineata cu razele calde. O construise acolo, pe plaja, departe de oameni, departe de restul lumii, departe de amintirile si constiinta care atunci il copleseau, dar pe care acum le uitase sau si le amintea vag de tot si de care oricum nu-i mai pasa. Cand a terminat de batut ultima bucata de scandura in acoperis, cand a terminat-o de vopsit, cand ferestrele au lucit pentru prima data sub razele soarelui prietenos, a stiut ca reusise cel mai bun lucru din viata lui si a stiut ca ala avea sa fie locul lui pana la sfarsitul vietii. Iar viata i-a trecut molcom, fara griji, in singuratatea lumii aceleia ciudate, in care soarele rasarea cu exactitate in fiecare zi, in care nu plouase niciodata. Ah! Ba da! Plouase intr-o noapte sinistra, in care vantul aproape i-a daramat casa iar fulgerele luminau ca ziua cerul negru si infuriat. A plouat chiar atunci, cand el adusese din padure o ghinda, sperand ca in nisipul in care construia casa sa poata sadi un stejar. Si chiar a reusit, pentru ca a doua zi dupa ce a ingropat in nisipul din fata casei ghinda, in fata casei trona un stejar falnic, verde si impunator. Batranul, fericit ca furtuna de peste noapte nu-i distrusese marea realizare, nici nu s-a intrebat cum de crescuse stejarul atat intr-o singura noapte. De fapt, era fericit ca se intamplau toate lucrurile alea, pentru ca nu avea foarte multe de facut si acum avea la ce sa se gandeasca. In urmatoarele zile a plecat dupa alte ghinde, dar n-a mai plouat niciodata din noaptea aia si din nici o ghinda nu a iesit un alt stejar. Dupa ani de zile in care isi petrecuse diminetile pe veranda fumand din pipa sculptata, batranul a ajuns la concluzia ca furtuna aia diavoleasca, insotita de ploaia puternica, au facut stejarul sa creasca peste noapte. Cu timpul, la umbra batranului stejar nisipul a inverzit, nascand o gradina fabulos de verde, plina de flori si de o iarba parfumata, o iarba care mirosea dimineata a pepene galben, asta pana cand in coltul casei a aparut trandafirul ala rosu, care de cand a aparut a avut o singura floare mare, rosie, ale carei petale pareau sa cada continuu si care mirosea atat de puternic incat oriunde te aflai in gradina il puteai simti. Ba chiar, batranul isi aduse aminte ca intr-o zi, chemat de valurile puternice s-a aruncat in mare si numai dupa ce valurile l-au purtat pana hat, departe, de unde casa abia se mai vedea, abia atunci a reusit vantul sa imprastie mirosul persistent al trandafirului cu o singura floare.
Erau multe lucruri pe care si le amintea batranul dar nu incercase sa si le explice niciodata, sau mai bine zis nu reusise, iar, cu timpul, dupa toate aceste intamplari ciudate, totul a inceput sa i se para firesc, fara sa mai nasca atatea intrebari. De fapt, amintirile batranului erau confuze in cea mai mare parte, dar asta se datora cu siguranta varstei. Fumand si gandindu-se la toate astea, batranul privi balustrada cu vopsea alba, care incepuse sa se scorojeasca pe ici pe colo si isi dadu seama ca astazi aniversa saptezeci de ani. Saptezeci de ani! Erau saptezeci de ani in care zilele erau atat de asemanatoare intre ele, incat cu exceptia uneia sau alteia, toate formau un tot in mintea sa, incat abia si-a dat seama ca isi serba astazi aniversarea. Poate, in afara de ziua in care gasi stejarul bine infipt in fata casei, sau in afara zilei in care dibui de unde venea mirosul puternic, nu-si amintea de fapt nici o zi. Sau cel putin nu incerca sa isi aminteasca o zi. Pentru ca si-ar fi amintit si ziua aceea, poate la fel de fericita precum cea in care terminase casa, cand pe poarta nu foarte inalta a intrat in curte un catel cat un ghemotoc si a venit si s-a asezat direct la picioarele lui. Pe-atunci, era tanar. Dar privindu-si pantofii isi aduse aminte cum a venit si s-a asezat cu capul pe siret, da, exact pe siretul acestor pantofi pe care ii avea si acum si pe care nu incetase sa-i poarte de-a lungul vietii, fara sosete si acoperiti de o dara fina de nisip alb, pe care blestematul de vant il mai asternea pe veranda, pe pantofi sau pe pervazul ferestrelor. Atunci, cu o expresie uimita, lua catelul in palme si se uita la el cu drag, fericit ca avea un nou prieten. Catelul parea ca abia deschisese ochii si cand batranul isi apropie fata de a lui, isi lipi boticul umed de barba neagra si stufoasa a omului a carui inima tocmai o castigase.
Era un prieten fidel, devotat si jucaus, si batranul, pe atunci un barbat tanar si singuratic, ii facuse o minge din sosetele lui legate in jur cu niste ata, pe care i-o arunca toata ziua in timp ce el tragea din pipa pe veranda, mormaind multumit in barba neagra si stufoasa. Probabil ca au trecut asa multi ani, foarte multi, au trecut cam zece ani si catelul cu ochii mici si blanzi si boticul umed era acum un dulau mustacios, alb si blanos. Intr-o zi, ii arunca mingea si cainele nu se mai duse dupa ea. S-a mirat atunci, vazand cum sosetele acelea vechi si infasurate cu ata n-au trezit nici o miscare din partea cainelui. De fapt, cainele nici nu s-a uitat dupa minge, ci numai il privea cu ochii tristi, intins cu botul pe labe pe veranda acoperita de panza aceea subtire de nisip alb. I-a adus niste mancare, i-a pus niste apa, l-a imbiat cu covrigi, i-a impins chiar strachina cu mancare sub bot, dar cainele continua sa se uite la el cu ochii tristi, umezi si calzi asa cum erau si cand se intalnisera prima oara intr-o dimineata, cu zece ani inainte. Stia ce inseamna asta, stia ca ei traiesc de sapte ori mai putin, dar refuza sa creada ca o sa-si piarda un prieten atat de fidel si devotat. In noaptea aia, un nor urias a acoperit cerul de obicei plin de stele. Toata noaptea, cainele a urlat si s-a vaitat. Spre dimineata, inainte sa rasara soarele, au plecat impreuna spre tarmul inspumat al marii. Cainele schiopata, au mers greu. Au mers spre nord, pe malul marii, pana cand aproape au ajuns la padurea intunecata. Acolo, tarmul era inalt iar marea se spargea de stanci sub cararea pe care paseau, facand un zgomot ingrozitor. La un moment dat, s-au oprit si s-au privit. Un val puternic a izbit stanca chiar atunci, in timp ce cainele il privea trist, cu o privire pe care nu avea sa o mai uite niciodata. Atunci, parca marea a vuit deodata si el a impins cainele de pe buza stancii. A cazut fara sa schelalaie, fara sa scoata nici un sunet, iar el s-a uitat jos, pentru a-si vedea ultima oara prietenul zdrobit de o stanca, inainte ca un alt val sa ii fure trupul si sa il poarte in adancuri.
Prima raza de soare facuse marea sa se inroseasca, de parca o lume intreaga de sange se asternea in fata privirilor lui. A plans tot drumul catre casa cu hohote ragusite, iar cand a ajuns pe veranda, s-a asezat in balansoar sfarsit de puteri si cu inima franta-n doua.
Btranul isi scutura pipa, o umplu cu tutun si o aprinse din nou, gandindu-se la toate astea, cand se auzi scartaitul portii. Privi mirat cum in curte intra un tanar inalt, cu ochii albastri si o barba neagra, stufoasa. Era ca si cum s-ar fi privit pe el insusi acum atatia ani. Tanarul se apropie si saluta cu o miscare a capului, in timp ce batranul, dupa atatia ani de singuratate isi dadu seama ca nu mai stia sa vorbeasca. Nu mai vorbise cu nimeni de multi multi ani, dar nici tanarul nu scotea nici un cuvant. Se repezi in casa, de unde a adus o cana cu apa si un blid cu ceva mancare rece. Il gasi pe tanar asezat pe scari, cu spatele la el si cu fata la mare, parca asteptand. Ii era rusine ca nu era in stare sa spuna nimic, dar nici tanarul nu parea sa vrea sa scoata vre-un cuvant. Spre seara, s-au mutat in camera de jos, unde au stat tacuti, infipti in fotoliile din fata semineului care nu fusese niciodata folosit. Dupa un timp, tanarul adormi, parea ca e obosit, asa ca se duse si el la culcare.
Au trecut asa zi dupa zi. Nu vorbeau, dar se intelegeau excelent privindu-se cu aceeasi ochi albastri unul pe altul. Tanarul se apucase de reparat ce batranul nu mai era in stare sa repare, a facut usa de la pod sa nu mai scartaie in bataia vantului care aducea nisip pe veranda, a vopsit casa din nou intr-un alb stralucitor iar intr-o zi, nu isi dadea seama de unde, a venit cu niste perdele albastre minunate pe care I le-a atarnat batranului la fereastra dinspre mare. Continuau sa nu vorbeasca, dar erau prieteni parca de cand lumea, iar batranul pregatea mereu salata verde adunata din gradina ingrijita in timp ce tanarul isi facea mereu de lucru prin curte. Se apucase de sapat o fantana in ziua aceea, iar acum stateau amandoi osteniti in fotoliile din fata semineului nefolosit, batranul fumand pipa iar tanarul cioplind intr-o bucata de scoarta din stejarul de-afara o figurina. Cand a terminat, i-a oferit-o si batranul a luat-o fericit, cu ochii umezi de la emotia care-l trecu atunci . Era un catel cu urechile cam disproportionate, cu capul cam mare, putea foarte bine sa fie si un cal, dar batranul stia ca e un catel.
In noaptea aia a fost din nou furtuna. Vantul parea ca va smulge casa din incheieturi, iar tanarul a umblat toata noaptea in ploaie, pe acoperis, strangand si batand la loc scandurile pe care vantul reusea sa le smulga.
Dimineata, balansoarul alb era gol. Tanarul sedea pe trepte, sorbind ceai cu gust de pepene galben, surprins ca batranul pe care il gasea de obicei treaz odata cu razele soarelui, acum nu aparuse din casa, mai ales ca el dormise pana mai tarziu, doborat de oboseala, de frig si de ploaia de peste noapte. La un moment dat, a urcat la etaj, cautand camera batranului. Nu fusese acolo niciodata. Il gasi intins pe pat, zacand si gemand incet cu vocea stinsa. Imaginea batranului cu ochii albastri aproape il facu sa planga in timp ce cobora dupa apa, ceai si ceva de mancare. In timp ce urca cu pasi repezi scarile, s-a impiedicat si a spart cana cu ceai, asa ca a trebuit sa mai coboare odata dupa ceai. Cand s-a intors, apa si mancarea erau neatinse. Incerca sa il faca sa bea niste ceai dar batranul ii dadu peste mana in timp ce gemea din ce in ce mai tare. Parea sa se chinuie, dar nu erau in stare sa isi spuna unul altuia nimic.
Peste noapte, a vrut sa stea langa el dar batranul l-a alungat cu mana uscativa. Apoi, l-a auzit gemand si a venit din nou. Incerca sa se dea jos din pat si l-a ajutat. Batranul si-a luat pantofii prafuiti in picioarele fara soseste si a plecat facand greu pas dupa pas. L-a urmat afara din camera, din casa. Afara din gradina. Au ajuns la plaja si au mers pe malul marii spre nord, pana aproape de padurea intunecata pe care el abia o ghicea stand pe scarile casei. S-au oprit la un moment dat deasupra marii, intr-un loc unde marea se spargea inspumata in stancile de dedesubt. Batranul il privi cu ochii umezi de parca implora. Intelese ca vroia sa il ajute sa se catere pe stanca, deasupra marii, dar ii era frica sa nu cumva sa alunece si sa cada in haul de jos. Batranul incepu sa se agate de el cu mainile uscative, reci si tremurande. Il ajuta sa urce pana la urma si acum se uitau unul la altul cu ochii albastri si calzi, in timp ce batranul gemea inabusit.
In dimineata aia, cand soarele a rasarit din mare a parut ca o intreaga lume de sange-i se intinde in fata ochilor albastri. A plans tot drumul pana acasa, singur si parasit.
mniezo ParodieSerioasa ani, batranul, cainele, cald, calde, cand, care, Dar, Dupa, era, gradina, isi, lume, mai, maini, nici, nimic, parca, parea, pe fata, plaja