31
Adică, să nu vă inducă titlul în eroare, e bine să munceşti, da’ nu-i bine tare să fii obosit. Pentru că-şi aici începe o istorisire plină de substanţă, nu întreba, o tu, cititoareo, ce fel de substanţă, despre cum îi rămân dator pe veci vecinului meu, nea Nelu-azi dimineaţă, m-am trezit. Nota bene, nu mă trezesc la fel ca voi, toţi ceilalţi. Nu, eu sar din pat, pentru că sună ceasul la 6. Şi cum săream eu din pat, în urma unei analize rapide a boltei stelare, după verificări amănunţite ale calendarelor mayaşe, persane, romane, gregoriene, bivolare şi iuliane (stai mă Iulică jos că nu vorbeam cu tine), am conchis scurt şi apăsat că-i luni. Şi luni aveam întâlnire cu un nene în albastru şi cu cuc la şapcă, pe care vroiam să-l întreb dacă prostiile făcute de mine de-a lungul anilor, mai mult sau mai puţin penale, s-au înscris pe vreo ţidulă. Mă duceam la cazier. Şi dă-i şi caută cu o mână boarfe, cu ailaltă bea cafeaua, cu ailaltă fumează, cu înc-o mână înjură…
Reuşesc într-un final să mă şi încalţ, ies pe uşă. Afară cald, frumos. Dincolo de gard, nea Nelu, complet treaz, se uită la mine de parcă aş fi picat din lună.
-Neaţa, nea Nelule!
-Neaţa vecinu. Auzi, da matale, vecinu’, unde pleci?
-Până la poliţie bre, am treabă.
-Auzi…da ăia la puliţie ştiu că nu eşti sănătos, că n-ai toată mobila-n sufragerie? Că prinzi fluturi cu damigeana?
-Ce-ai bre?! A picat greu ţuică?
-Nu mă vecinu, da unde dracului pleci în cămaşă, adidaşi şi fără pantaloni pe tine?
M-am uitat brusc în jos. Pur şi simplu, bulanele mele nu posedau altceva decât o frumoasă pereche de boxeri